Afară e noapte și întuneric. Stelele n-au îndrăznit s-apară încă.

În poienița din mijlocul pădurii e o căsuță mică c-o singură încăpere. Focul sobei arde intens și răspândește lumina peste tot. În jurul mesei aleargă și se joacă mulți copii. Sunt bucuroși. Râd. Au tot ce le trebuie: mâncare, căldură și dragoste.

În rest, peste tot, întuneric.

Afară, prin tufișuri, sunt ascunse animale. Li se văd doar ochii lucind printre frunze. Stau nemișcate și privesc spre lumina casei cu frică.

Înăuntru mai locuiesc și părinții copiilor. Mama învârte-ntr-o oală mare de mâncare, iar tatăl cioplește un lemn.

La un moment dat un copil îi sare bărbatului în brațe. Acesta zâmbește cu bucurie, se ridică, și-l strânge la piept.

Apoi se apropie de fereastră și se uită în întuneric. Zâmbetu-i se schimbă treptat într-un rânjet. Copiii din casă nu-l observă. Ei doar se joacă. Îl simt însă animalele de-afară. Ele știu că-n curând omul va ieși cu un cuțit și va mai lovi una din ele.

Cu carnea va hrăni copiii. Care vor alerga în continuare fericiți în jurul mesei din căsuța luminată, fără să știe și să-nțeleagă câtă suferință și frică se ascunde în întunericul de afară.

La naștere omul primește 2 pungi: una-n care adună DA-urile și laudele, iar cealaltă pentru NU-uri și refuzuri.

Punga cu DA se face tot mai ușoară pe măsură ce se umple. Atât de ușoară încât, la un moment dat, se ridică-n văzduh împreună cu omul care-o poartă. Dacă e prea plină ajunge sus de tot, unde aerul e rar și omul piere sufocat.

În schimb, punga cu NU, în timp ce se umple, se face tot mai grea. Devine apăsătoare încât omul se-apleacă, gâfâind. Când e plină-vârf, cel care-o duce se prăvălește-n genunchi și cade strivit.

Într-o casă de la marginea drumului trăia o paletă de muște, rea foc. Nicio muscă nu putea trăi în preajma ei. Cum le vedea, paleta sărea de la locul ei și, dintr-o lovitură rapidă, le strivea de perete.

Dar anii treceau și acest lucru-l simțea și paleta de muște. Nu se mai putea îndoi cum trebuie, iar după fiecare lovitură trebuia să stea câteva minute să se odihnească. Își rupsese câteva coaste, iar coada-i fusese bandajată în câteva locuri.

Muștele răsuflau ușurate. Acum se puteau înfrupta fără griji din mâncările aflate pe masă și-i puteau deranja pe oameni când aceștia dormeau.

Stăpânii casei văzând că paleta nu-i mai ajută, o aruncară în stradă peste un măldar de frunze veștede. Mașina de gunoi urma să le ridice a doua zi.

Între timp o farmacistă bătrână trecu pe acolo, sprijinită într-un băț. Se opri în dreptul grămezii de frunze, văzu paleta, o ridică în mână și o întoarse pe toate părțile.

-Ce paletă bună! exclamă ea. Aș putea să iau cu ea cutiile de medicamente aflate pe rafturile de sus. Sau, aș putea să le întind pacienților pastilele, fără să mă mai ridic de pe scaun. Ce norocoasă sunt că am găsit-o!

Și din clipa aceea, paleta de muște își începu o nouă viață: de asistent de farmacist.

Grădina casei e plină cu tufe de zmeură și pomi fructiferi.

Prin gardul, de metal, ce dă spre stradă, zmeura încearcă din răsputeri să iasă pentru a prinde cât mai multă lumină.

Când roadele se coc, în roșu aprins, copiii vecinilor trag de ea, încercând s-ajungă la fructe, rupând-o.

Eu mă strădui s-o îndepărtez de gard împingând-o înapoi spre curte.

Într-o zi i-am și zis:

- Ești o fraieră că tot ieși prin gard! Toți străinii de pe stradă îți vor mânca roadele!

Zmeura îmi răspunse:

- Tu nu înțelegi! Fructul nu l-am făcut pentru tine. L-am făcut pentru mine. E creația mea! L-am făcut să mă bucur eu de el, nu tu! Nu mă interesează cine-l mănâncă!

În drum spre G. am intrat prin cimitirul unde sunt îngropați bunicii.

Acolo este și o capelă unde se oficiază înmormântările.

Era și azi o înmormântare în plină desfășurare ... părea o bătrânică secătuită de viață - după micimea sicriului.

Mi-a atras atenția faptul că erau puțini oameni în jur - sub zece - dintre care o parte ai bisericii: preotul, cantorii și groparii. Clar era o persoană din categoria celor fără însemnătate pentru societate, fără familie, urmași sau prieteni.

Mi-a fulgerat prin cap clipa-n care s-a născut - în urmă poate cu 75-80 de ani: o naștere fără nimic deosebit, într-o familie cu probleme, în care poate nu era nici așteptată și nici dorită … Urmată de o viață cu lipsuri și frustrări ...

Și acum, la un pas de 80 de ani, într-o zi de toamnă amețitor de frumoasă - de-ți venea să sări gardurile de bucurie - bătrâna muri la fel: singură și nebăgată-n seamă de nimeni.

M-am simțit aiurea de tot: omul n-are absolut nicio valoare!

Cerul e infinit și albastru. Prin imensitatea lui zboară suflete neprihănite, jucându-se.

Jos, Pământul e rece și brăzdat de tuneluri din piatră precum cele prin care circulă trenul. Sunt întunecate, acoperite cu mușchi umed ș-ascunse privirilor. Intrările sunt acoperite c-o membrană gelatinoasă, mată, prin care nu respiră nimic.

În timpul acesta sufletele chiuie de bucurie și zboară libere pe cer. Câteodată, din greșeală sau neatenție, câte unul străpunge, în viteză, membrana unui tunel. În clipa aceea aripile pline de gelatină i se absorb și el cade rostogolindu-se adânc în tunel precum o vrabie ce nu știe să zboare.

La început nu vede nimic. E întuneric în jur.

Încearcă să deschidă ochii și să-nțeleagă unde se află. E acum fără puterile magice din cer. Doar bâjbâie, și-i trebuie ani până învață să meargă și să stea drept, pe picioarele lui.

Uneori zărește lumina cerului cum pătrunde firav prin membrana de la celălalt capăt al tunelului. Acolo vrea s-ajungă! Trebuie să scape din locul ăsta! E atât de umed, murdar și-ntunecat!

Începe ș-aleargă. Mulți, mulți ani… Dar e greu, ca-ntr-o mlaștină. Cade și se ridică de nenumărate ori. Nu înțelege ce e acolo. Totul e lipicios, mirositor, neclar. Se ciocnește din când în când de alte suflete ce aleargă și ele bezmetice spre lumină. Sau în direcția opusă.

Pe măsură ce se apropie de capăt se simte tot mai greu, plin de dureri și fără puteri. Nu mai poate alerga. Abia se mai târâie ajutat de-o cârjă.

Ajunge-n cele din urmă la finalul tunelului și vede, prin membrană, cerul albastru și puternic. Cu ultimele puteri o rupe și iese.

Aripile-i cresc la loc, soarele-i dă puteri, și, amețit, se ridică spre cerul infinit unde regăsește și se joacă cu alte suflete prietene scăpate din tuneluri.

Un om avea o grădina plină de câini. Îi iubea, mult de tot, pe fiecare-n parte. În fiecare zi îi mângâia și-i lua în brațe. Dacă făceau prostii, îi ierta din inimă. Dar câinii îmbătrâneau, se îmbolnăveau și mureau. Iar omul se întrista tare de tot la fiecare moarte. Atât de tare încât, într-o zi, se decise să nu mai țină niciun câine.

Dumnezeu avea Grădina plină de oameni. Îi iubea, mult de tot, pe fiecare-n parte. Dacă greșeau, îi ierta din inimă. Dar oamenii îmbătrâneau, se îmbolnăveau și mureau. Iar Dumnezeu se întrista tare de tot la fiecare moarte. Atât de tare încât, într-o zi, se decise să nu mai țină niciun om.

Într-un orăşel de munte trăia un copil răsfăţat ca un ou de cloșcă. Avea tot ce-i trebuia: munţi de jucării şi prieteni de puteai umple o poiană. Viaţa lui curgea blând și lin ca un râu de miere.

Copilul auzise vorbindu-se despre fericire, dar nu-i era foarte clar ce era cu ea. Putea fi un izvor. Sau o floare. Sau un munte de aur. Sau un animal. Nu ştia foarte bine. Simţea doar că, învăluit de fericire, nu mai aveai nevoie de nimic altceva.

Îi ascultase deseori, pe cei mari, povestind de fericire. Fiecare o vedea în felul lui. Şi fiecare o căuta cu înverşunare. Puţini însă o găseau.

Într-o bună zi copilul se gândi să-şi căute și el fericirea. Cu cât o găsea mai repede cu atât era mai bine pentru el.

Serios se puse pe treabă. Urma să caute în fiecare colţişor şi sub fiecare piatră. Fericirea se ascundea pe undeva şi el urma s-o găsească cu orice preţ.

Începu din casă.

Se uită în bibliotecă. Auzise că anumite cărţi ascund comori. Fericirea fiind o comoară se putea foarte ușor piti între două foi. Nesigur, deschise o carte la întâmplare. O răsfoi pagină cu pagină până la sfârșit. Dar nimic deosebit nu se întâmplă. Filele cărţilor erau toate la fel: albe și pline cu semne negre vopsite de un pictor înzestrat cu un munte de răbdare. Imposibil ca fericirea să fie atât de complicată - se gândi copilul.

Lângă el, pe masă, se afla o bucată de ciocolată. Mușcă cu poftă ș-o savură cu ochii închiși. Ciocolata e tare bună, își zise, dar auzise de la bunica că prea mult dulce îmbolnăvește ... și odată bolnav nu mai poți fii fericit! Deci, fericirea nu se poate ascunde în ciocolată!

Undeva pe masă erau câteva monede uitate de părinți. Ochii-i străluciră fără să vrea: bani ! Cu ei ar avea tot ce și-ar dori. Apoi se gândi în viitor: Avea bani. Își cumpăra o casă. Apoi încă una, și încă una ... Apoi o mașină, și încă una, și încă una ... Între timp călătorea prin toată lumea... Și apoi? Nu vedea nicio finalitate la toate astea. Simțea că singurul lucru pe care îl pot face banii e să-l țină ocupat și să uite de adevărata fericire.

Încercă să nu se mai gândească la ei. Își îndreptă privirea spre pat. Pisica dormea întinsă peste perne. E plăcut să o mângâi, se gândi copilul, dar parcă asta nu-i suficient să fii fericit. Fericirea trebuia să fie imensă ca un cer sau orbitoare ca un soare. La niciun caz atât de moale precum o atingere de pisică.

Pe sobă o oală mare, plină cu mâncare, clocotea fără odihnă. Își aminti că urmează ora mesei și cât de bine se simțea când era sătul. Deseori îi vedea pe cei mari privind hipnotizați mâncarea și exclamând în mod repetat: E genială ! O mâncare așa bună n-am mâncat în viața mea! În acele momente îi era greu să înțeleagă diferența dintre om și animal. La ce bun s-a născut om, dacă se purta la fel ca un animal? Clar, el nu era așa și niciodată mâncarea nu-l va face fericit.

Deschise dulapul. Era plin de haine colorate de toate felurile. Dacă ar fi fost fetiță s-ar fi mulțumit cu atât și n-ar mai fi căutat mai departe. Dar nu, pentru el hainele nu valorau mai mult decât materialul din care erau făcute.

E clar că fericirea nu e în casă, îşi zise băiatul. Şi ieşi în curte.

În mijloc, gata de plecare, stătea mașina părinților. Se urcă și se așeză pe scaunul șoferului. Porni muzica. Apoi întoarse volanul spre stânga și claxonă scurt. Apoi spre dreapta. Apăsă puternic pedalele gândindu-se că depășeste. Apoi frână. Stătu liniștit preț de câteva secunde așteptând în zadar ca fericirea să-l inunde. Se uită prin parbriz miop: câți neuroni îți trebuie ca să fii fericit conducând o mașină? Deschise portiera și coborî fără să mai piardă vremea.

În fundul curții era cuşca câinelui. Întotdeauna i se păruse că se ascunde ceva acolo. Poate era chiar fericirea... Dar nu. Era doar un os vechi şi lucios pe care câinele îl ascundea cu lăbuţele.

Fericirea nu e nici în curte, își zise descumpănit.

Deschise poarta și ieşi în părculeţul din faţa casei. Îşi văzu prietenii jucându-se. Îi întrebă şi pe ei. Dar aceştia erau prea ocupaţi să alerge și să strige şi nu-l băgară în seamă.

Nu știa încotro s-o apuce. Fericirea nu lăsase nicio urmă. Cu siguranță se afla într-un anume loc, cu o precizie microscopică, și nici la un metru distanță n-ar fi bănuit cât era de aproape de ea.

Îngândurat plecă la voia întâmplării. Începu să întrebe oamenii pe stradă. Poate unii dintre ei o găsiseră şi-i puteau spune secretul. Dar nu. Oamenii dădeau din cap cu aer de neştiutori.

Mergea pe străzi ce se îndepărtau de casa lui. La răstimpuri se oprea şi privea în jur: asfalturi, blocuri, betoane şi termopane. Se putea oare ascunde fericirea printre ele?

Fără să îşi dea seama ieşi din oraş şi intră în pădurea ce se întindea peste zări. O lume nouă și plină de secrete i se deschide în față.

Fără să mai stea pe gânduri întrebă primele ființe pe care le întâlni în cale: veveriţele. Însă ele nu găsiseră niciun sâmbure de fericire în alune. Întrebă ciocănitoarele, dar nici ele nu găsiseră altceva decât viermișori în scoarța lemnului. Întrebă și copacii, dar aceştia, nu gustaseră ceva mai bun decât soarele şi ploaia.

Copilul deveni trist. Se părea că fericirea lui era lucrul cel mai greu de găsit din lume. Poate era într-un vârf de munte, ascunsă în cuibul unui vultur cu cioc de oţel. Sau, poate era îngropată într-o peşteră păzită de un balaur ce scuipa flăcări. Sau poate el era sortit să nu fie fericit niciodată. Clar nu era o sarcină la fel de ușoară precum i se păruse la început.

Timpul se scurse fără de știre și noaptea coborî peste pădure. Era o noapte neagră şi haină, cum numai prin pădurile dese poţi întâlni. Băieţelul vru să se întoarcă, dar nu mai găsi drumul spre casă: se rătăcise!!

I se făcu şi foame, dar acolo nu avea ce să mănânce.

Il apucă somnul, dar nu găsi niciun pat cald în care să se întindă.

Începu să plouă. I se făcu frig și începu să clănțăne tremurând. Dar nu găsi niciun acoperiș sub care să se ascundă.

Auzi lupii cum urlau. Şi i se făcu o frică ca niciodată! Dar era singur în pădure și nu avea cine să-l apere.

Trecură zile. Zile pline de foame, frig, sete şi spaimă. Se rugase neîncetat lui Dumnezeu. Rugă din suflet înfierbântată cu lacrimi.

Nu mai avea putere să alerge, nici să meargă. Abia se mai târa cu palmele rupte.

Din voia întâmplării ajunse iarăşi pe cărarea ce ducea în orășelul lui. Şi într-un târziu acasă.

Se aruncă în braţele părinților, prietenilor, câinelui, casei. Sărută bucata de ciocolată, osul din cuşca câinelui, blana pisicii ...

Din ochi lacrimile-i curgeau fluviu. Era atât de bucuros: îşi găsise în sfârşit fericirea!

Trăia un om rău ca o durere de măsea. Chiar și părinții-l părăsiseră fugind din calea lui.

De vedea o floare, sărea și o călca-n picioare:

- La ce bun atâtea flori? E plină lumea de ele!, striga el.

Când prindea un animal îl bătea și-l omora în chinuri:

- La ce bun atâtea animale? E plină lumea de ele!, își spunea din nou.

Era un om tare rău.

Într-o zi se îmbolnăvi rău de tot. Atât de grav încât doar Cel de Sus îl mai putea scăpa.

Dumnezeu se uită spre Pământ și spuse simplu:

- La ce bun atâția oameni răi? E plină lumea de ei!

Un om găsi o găină ce făcea ouă de aur.

Omul fu foarte bucuros. O lăudă la toți prietenii! Nu mai era nimeni ca el!

O vreme fu bine. Apoi începură reproșurile:

De ce ouăle au și pete?

De ce nu sunt perfect sferice?

De ce nu face mai multe pe zi?

De ce nu le face la oră exactă?

Nemulțumit, începu s-o bată.

Găina se necăji şi într-o zi, nemaiputând îndura, zbură în ograda unui vecin.

Omul nostru ieși din nou în stradă și căută altă găină. Găsi una care făcea ouă rotunde, apoi alta care făcea ouă fără pete, și alta care oua când bătea el din palme.

Dar, găină care să facă ouă de aur nu mai găsi!

La 40 de ani:

- De ce tot vin? N-am chef să mă joc cu ei!

La 50:

- De ce tot vin? N-am timp să povestesc cu ei!

La 60:

- De ce tot vin? Iar vor bani?!

La 70, la casa de bătrâni:

- De ce NU vin? Vreau să mă joc cu ei! Vreau să povestesc cu ei! Le-aș da și bani!

Lângă streașina casei își făcuseră cuib o familie de porumbei. Veneau în fiecare an și depuneau mai multe rânduri de ouă din care se nășteau câțiva puiuți drăgălași ce-și așteptau întotdeauna mama cu gura larg căscată și strigăte de bucurie.

În această vară, în timp ce părinții-porumbei erau plecați în căutarea hranei, un uliu uriaș se așeză pe-o creangă înaltă a cireșului din colțul grădinii. Puii de porumbel simțiră pericolul și se ascunseră în tăcere sub dunga cuibului. Uliul adulmecă câteva minute aerul, ș-apoi, c-o viteză de fulger, se aruncă asupra puilor! Din cuib se mai auzi doar un țipăt scurt și ascuțit.

Am tresărit tulburat! Știam sunetul acela! Îl auzisem de nenumărate ori la nepoțica mea de 3 ani când se trezea singură și speriată. Un țipăt scurt și profund pe care nu-l puteai ignora și nici uita: Mama! Aproape că nu se percepeau literele încălecate, dar o ureche formată le înțelegea: Mama!

În clipa aceea am înțeles ce-au strigat cu disperare puii de porumbel în ultimele lor clipe: Mama!

Oare nu e Mama un cuvânt universal? Oare nu acesta este strigătul după ajutor al tuturor ființelor de pe Pământ?

Dumnezeu căuta un loc pentru Paradis. Acesta trebuia să fie un ţinut plin de dragoste şi bunătate.

În timpul acesta, pe Pământ, trăia o fetiţă singură ca un ghiocel. Nu avea nici părinţi, nici fraţi şi nici unde să locuiască. Dormea prin şurile oamenilor şi se hrănea din milostenia acestora.

Într-o zi, prin voia întâmplării, ajunse într-un sat uitat de lume. Chiar la intrare un om sărac i se aruncă la picioare:

- Sunt mort de foame! Dă-mi ceva să mănânc!

Deşi nu pusese nimic în gură de multă vreme, fetiţa îi dădu ultimul colţ de pâine ce-l avea.

Intră în sat. Dintr-o cocioabă găurită de chirpici și fără acoperiș, un copil plângea:

- Mi-e tare frig! Dă-mi să mă îmbrac cu ceva.

Fetiţa nu stătu mult pe gânduri, şi-i dădu cojocelul de pe ea. Îl moştenise de la mama ei și-l purtase zi de zi de când se ştia.

Se simţea aşa de bine când făcea asta! Nu mai simţea nimic: nici foame şi nici frig. Își strânse mai bine cămașa pe corp și plecă mai departe.

Pe o străduţă văzu un băieţel care-şi bătea pisica pentru că mâncase din farfuria lui.

- Te rog ajută-mă! mieună pisica. N-am făcut nimic rău! Mi-a fost foame şi am crezut că ce e a stăpânilor e şi al meu.

Fetiţa luă pisica în brațe și aceasta se lipise de pieptul ei. Băiatul înduioșat o luă și el în brațe și-i promise că n-o va mai lovi niciodată.

Peste drum văzu un bărbat care îşi certa nevasta pentru mâncarea ce nu era pe placul lui.

- Ajutor! îi strigă femeia.

…

Fiecare om din sat primea câte ceva de la fetiţă pentru că aceasta, deşi nu avea niciun ban în buzunar, era mai bogată decât toţi la un loc.

Seara o prinse în poienița din mijlocul satului. Acolo văzu o femeie bătrână căzută la pământ. Se apropie de ea încercând s-o ajute. Femeia îi şopti cu o voce sfârşită:

- Vreau să-mi mai văd o dată copiii. Dă-mi te rog din zilele tale!

Fetiţa aprobă din cap, închise ochii ... şi în clipa aceea se transformă într-o fântână de piatră cu apă limpede. Femeia, în schimb, prinse puteri şi plecă în fugă spre casa copiilor ei.

Dumnezeu veghea din Ceruri căutând în continuare un loc nou pentru Paradis. La un moment dat se întoarse şi le strigă îngerilor:

- Am găsit!

Şi plecă grăbit spre satul în care dragostea și bunătatea încolțiseră în inima fiecărei ființe.

La început D-zeu creă omul după chipul și asemănarea Sa. Îl făcu puternic, inteligent și plin de acțiune. Și mai ales nemuritor! Apoi îi dărui Grădina Raiului s-o stăpânească și s-o rânduiască după voia lui. Iar El se așeză obosit la umbra unei galaxi și-l urmări liniștit.

Omul, nerăbdător, începu să se-nmulțească ... și-n curând Grădina se umplu de ființe asemeni lui. Când nu mai fu loc, sări gardul și porni să exploreze grădinile învecinate.

D-zeu se ridică și privi îngrijorat! Ceva nu era bine! Dacă ar fi continuat așa, în curând, omul ar fi ocupat întreg Universul și poate l-ar fi detronat chiar și pe El!

Gândul ăsta nu-i dădu pace și de aceea creă o armă așa de puternică încât putea sfărma orice moleculă: Timpul. Și apoi inundă Universul cu el. Nu exista loc în care cineva sau ceva să se poată ascundă de Timp.

Omul se sperie la rândul lui. Tot ce visase, în eternitate, se năruia. Acum avea o viață atât de scurtă că de abia apuca să ridice ochii spre stele, că-l și lovea Timpul împingându-l câțiva metri sub pământ!

Viața omului devenise infernală!

Rănit, acesta căzu-n genunchi și-i ceru Părintelui o armă să lupte împotriva Timpului. D-zeu înțelese dezechilibrul creat și-i trimise omului o armă pe măsură: Cafeaua!

La finalul războiului câștigătorul ia cele mai frumoase lucruri ale învinsului.

Primăvara ia zăpada iernii.

Vara ia florile primăverii.

Toamna ia fructele verii.

Iarna ia frunzele toamnei.

Nota explicativă. Încep printr-o explicație medicală care face povestea mai ușor de înțeles: Hrana alcătuită exclusiv din proteine și grăsimi generează mai multe lipsuri în organism. Boala cauzată de lipsa de vitamina C se numește scorbut, dă simptomele enumerate în poveste, și poate fi mortală! Dar, se poate trata foarte simplu cu o doză de vitamina C!

----------------------------------------------

Într-un sătuc de munte, oamenii-și petreceau ziua prin pădure la vânat sau pescuind în cascada Cur Necăjit din apropierea locului. Mâncau ce prindeau, pentru că pământ pe care să-l cultive sau pe care să crească pomi fructiferi nu aveau.

Dar mai toții oamenii din sat se simțeau slăbiți, aveau dureri de încheieturi, pete negre pe corp, iar gingiile le erau atât de bolnave încât majoritatea nu mai aveau dinții. Ambulanța suna amenințător de mai multe ori pe zi, ducând bolnavii la spital unde zăceau cu anii pentru că nu existau cele necesare tratamentului.

D-zeu știa ce le lipsea oamenilor aceia, dar nu putea trimite pe nimeni să-i ajute. Toți îngerii Lui erau ocupați cu salvarea sufletelor, iar farmaciștii din satele învecinate lucrau peste program, iar seara se întorceau atât de epuizați încât nu se mai puteau deplasa și în locul unde mai era atâta nevoie de ei.

D-zeu se tot gândi pe cine să trimită. Avea un mesager, pe care-l mai trimisese oamenilor cu ceva, în trecut. Dar atunci le făcuse rău, mult, mult rău! Dar, ce-ar fi, dacă acum, același mesager i-ar ajuta?! D-zeu bătu din palme!

Și a doua zi dimineața, oamenii găsiră câte-n măr pe pragul casei, și văzură un șarpe ce se îndepărta grăbit prin iarba plină de rouă.

Demult, trăia un crai îndrăgostit de munte. Toată ziua-l străbătea în lung și-n lat, și-i cunoștea toate potecile și peșterile. Animalele din pădure erau prietenele craiului și-l însoțeau în toate plimbările. Muntele era uneori și casa lui. Putea înopta acolo, putea mânca acolo.

Într-o noapte, o bufniță neagră țipă la geamul craiului, strigându-i să se ascundă-n grabă deoarece-l caută moartea.

Craiul speriat fugi pe cărarea din spatele castelului și se ascunse adânc în pădure.

Moartea ajunse în câteva minute în odaia în care obișnuia să doarmă craiul, însă patul era gol ar părea proaspăt părăsit. Coborî în grabă beciul castelului, dar în afară de câțiva argați beți nu găsi pe nimeni. Dar zări întredeschisă poarta din spatele castelului … și cu un oftat obosit apucă drumul plin de obstacole ce urca spre buza cerului.

Moartea colindă munții neîncetat. Pe unde călca, viața dispărea, iar pământul fertil se transforma în piatră albă. Dar pe crai nu-l găsi. Din când în când, câte-un cioban rătăcit mai zărea, în depărtare, o umbră de om ascunzându-se în spatele copacilor.

După mulți ani de căutare, Moartea renunță la crai și plecă grăbită spre alte destinații.

Oamenii răsuflară ușurați, și botezară munții, acum plini de pietre, în care se ascundea prințul: Piatra Craiului! Și, de atunci, începură să străbată neîncetat pădurile pentru a-i spune și acestuia că se poate întoarce, în siguranță, printre ei.

La începuturi, oamenii și soarele erau cei mai buni prieteni. Acesta îi trezea de dimineață gâdilându-i pe nas, și-i chema la joacă.

Fără să mai stea pe gânduri, oamenii își întindeau aripile și zburau spre soarele ce-i aștepta cu razele întinse. Toată ziua se alergau în înaltul cerului. De le era foame, soarele îi hrănea cu energia lui. Dacă le era sete, tot el le storcea un nor subțire plin de apă curată.

Șarpele îi privea cu ciudă. Se născuse fără aripi și se târâia chinuit pe pământ. Din cauza asta era nervos și supărat tot timpul.

Într-o noapte, șarpelui îi veni o idee. Căută prin iarbă toate merele și fructele căzute și le împinse până la gura peșterii unde dormeau oamenii.

Aceștia se treziră de dimineață ca de obicei. Ieșiră afară din peșteră gata de zbor. Dar acolo văzură o grămadă de mere roșii strălucitoare.

Ce sunt astea? întrebară oamenii. Nu văzuseră fructe pentru că tot timpul și-l petreceau în înaltul cerului de unde nu se zăreau toate mărunțișurile pământului. Merele arătau așa de bine încât oamenilor li se făcu poftă și luară câte unu să guște.

E atât de bun! Și mai mâncară unul. Și încă unul...

Soarele îi privea și îi tot chema la el. Dar oamenii erau atât de prinși de gustul fructelor încât uitară de soare și de zbor.

Atunci soarele se înfurie și se făcu roșu de supărare. Se încinse atât de tare încât razele lui arseră, din rădăcini, aripile oamenilor.

Și din ziua aceea, oamenii rămăseră pe pământ, căutând hrana aidoma șarpelui, și ascunzându-se de soare când acesta se înroșea de furie.

Mai demult, oamenii erau plini de imaginație și idei. Se trezeau dis-de-dimineață, își beau repede cafeaua și-și începeau ziua plină de creativitate. Unii scriau poezii, alții compuneau cântece, alții inventau tratamente medicale, alții proiectau rachete șamd.

Dar nu toți aveau gânduri curate. Chiar dacă imaginația le era bogată, nu tot timpul o foloseau la ceva bun. Unii și-o consumau încercând să facă arme mortale, iar alții își petreceau timpul spărgând conturi de email și facebook.

Pentru aceștia din urmă trebuia făcut ceva. Trebuia făcut un dispozitiv care să-i împiedice să mai gândească. Ceva, ca o închisoare pentru minte, în care, dacă intrai, nu mai aveai niciun gând și nicio idee.

Oamenii cu gânduri bune se adunară la un loc și construiră un asfel de dispozitiv pe care îl botezară: BMW second-hand.

Demult, pe vremea când nu apăruseră încă medicii de familie, trăia, într-o comunitate mică de munte, o farmacistă care avea grijă de sănătatea oamenilor din jur.

Dimineață, farmacista trecea pe la fiecare și-l întreba cum se simte și dacă-l doare ceva. Dacă găsea pe cineva bolnav, farmacista pleca îndată, însoțită de câinele ei Tobi, prin pădure, pentru a căuta leacurile potrivite. Spre seară se întoarcea încărcată, apoi le prepara, și-n puterea nopții le ducea celor suferinzi. Nu vroia nimic în schimb - mai toate le oferea cadou, pentru că și ea le primise în dar de la Mama Natură.

Comunitatea supraviețuia datorită cadourilor farmacistei. Fără ele, ar fi pierit demult...

Uneori însă, cineva din sat se îmbolnăvea așa de tare încât aproape nimic nu-l mai putea salva. Oricât de mult se străduia farmacista era în zadar. Plantele pe care le găsea prin pădurile dimprejur nu erau suficient de puternice.

Știa că există o singură plantă care putea trata orice boală. O plantă mică cu frunze ascuțite și flori albastre de culoarea cerului ce înfloarea doar o dată la o sută de ani. Unii o numeau planta vieții. Oricine ar fi băut un ceai din planta vieții, și-ar fi revenit îndată.

Dar, planta vieții creștea doar pe vârful unui munte înalt pe care mai nimeni nu îndrăznea să-l urce. Era atât de abrupt încât orice mică greșeală era fatală. Foarte rar reușea cineva să ajungă la planta vieții și să se întoarcă teafăr cu ea. Foarte rar. Oamenii își pierdeau viața încercând să ajungă la ea.

Farmacista încercase și ea de câteva ori să ajungă pe acel vârf pentru a o culege. Dar nu reușise. Zăpezile, înghețul, foamea cumplită sau rănile, o întorseseră de fiecare dată din drum. Sau, poate Dumnezeu îi blocase calea pentru a-i salva viața.

De fiecare dată se întorcea tot mai abătută și mai îngândurată. Un gând, ca un pat de ace care o făcea noaptea să se întoarcă de pe o parte pe alta, pusese stăpânire pe ea. Un gând din acela care o încărunțea și îi mânca puterile.

Anii treceau în galop. Farmacista îmbâtrânise rapid, roasă fiind de neputința de a salva cazurile grave din jurul ei. Simțea în spate povara unei vieți neîmplinite …

În al cincizecilea an al vieții, într-o zi de iarnă, locuitorii satului o găsiseră înțepenită pe marginea patului. Îi făcuseră o înmormântare tăcută și plină de recunoștiință. O îngropaseră alături de Tobi, într-o poiană, plină de flori, în care farmacista găsise, de-a lungul timpului, multe leacuri pentru cei bolnavi. Pe piatra funerară era scris un singur cuvânt: Mulțumim! Era un ultim semn din partea oamenilor cărora cadourile farmacistei le salvase viața.

În primăvara următoare oamenii care aveau grijă de mormânt observaseră ceva ciudat: întreaga poieniță înverzise și se umpluse de flori, dar pe locul unde fusese înmormântată farmacista nu răsăriseră nici măcar un fir de iarbă. Încercară să ude pământul, dar … nimic. Își făcuseră cruce, chemară și un preot, dar … nimic. Speriați fiind, nu mai veniseră să îngrijească mormântul sterp și ocoleau poienița cu pricina de la mare distanță, făcându-și cruce.

Anii treceau, iarăși în galop. Cincizeci la număr. Oamenii care o cunoscuseră pe farmacistă se prăpădiseră de mult. Le luaseră locul nepoții lor care nu mai știau toate poveștile strămoșești.

Într-o zi de primăvară, doi copii ce se jucau prin sat văzuseră un pui de iepure și se luaseră după el. Iepurele, sprinten, alerga în fața lor, ducându-i tot mai adânc în pădure. Într-un final intră în poiana pe care oamenii bătrâni o ocoleau cu frică și se opri sub un tufiș. Copiii, neștiind ce e aia teamă, îl urmară. Făcură câțiva pași și apoi se opriră cu respirația aproape tăiată: în mijlocul poienii, o bucată de pământ de lățimea unui om era acoperită de sute de tulpini de plante mici, cu frunze ascuțite și flori albastre de culoarea cerului!

Demult, pe vremea când nu existau încă Dr. Max și Catena, într-un sătuc de munte, trăia o farmacistă care avea grijă de oamenii din jur. Era o comunitate mică, ruptă de restul lumii, și care supraviețuia prin propriile puteri.

Dimineața, farmacista, își lua plăsuța, și pleca pe dealurile din împrejurimi pentru a culege plante cu care să-i trateze pe cei cu nevoi. Seara, ruptă de oboseală, se întoarcea la căsuța ei din ștreașina muntelui, unde amesteca plantele până obținea efectul dorit. Apoi, mergea pe la casele oamenilor pentru a le alina suferințele. Spre dimineață, se lăsa furată de un somn scurt și apoi începea din nou …

Câteodată găsea repede cele necesare, mai ales în locul numit Cur Necăjit, care era plin de flori cu puteri miraculoase. Dar, alteori, căutarea dura zile întregi, iar farmacista trebuia să urce pe munți înalți precum Piatra Craiului sau Retezat pentru a găsi plantele potrivite. Oamenii scrutau cu teamă vârfurile din depărtare și se rugau să se întoarcă teafără. Fără ea, ar fi fost pierduți!

Anii treceau, tot mai repede, iar oamenii îmbătrâneau. Farmacista la fel... Dacă în trecut putea urca fără probleme muntele, acum, se mulțumea dacă mai ajungea, sprijinindu-se de un băț, până la Cur Necăjit. Dar oamenii din preajmă, erau tot mai bătrâni și aveau probleme de sănătate tot mai mari, care necesitau tratamente tot mai sofisticate, care nu se găseau decât pe munții din depărtare.

Farmacista, singură, nu îi mai putea ajuta. Nimeni nu vroia să se facă farmacist, pentru că vedeau cât de dificil este. Erau speriați de o viață pe drumuri, pe munți, pe ploi, pe zăpezi, căutând după leacuri minune … Erau speriați de o astfel de viață, mai tare decât de moarte!

Farmacista nemaivând puterile de altă dată, se ruga lui Dumnezeu să-i trimită un ajutor. Se ruga în fiecare seară … rugă fierbinte cu lacrimi pe obraji. Dar Dumnezeu nu-i răspundea și nu părea s-o ajute în vreun fel.

Anii treceau, comunitatea de acolo, nemaifiind sprijinită de farmacistă, pierea încetul cu încetul. Farmacista, la rândul ei, îmbătrânise, și se mai mișca doar prin jurul casei, hrănindu-se doar cu fructele pe care i le oferea muntele din jur.

Ziua cea din urmă sosi neanunțată. Corpul rămase înfipt pe marginea patului, iar sufletul se înălță rapid, în flăcări, spre Cer.

Dumnezeu o aștepta la porțile Raiului.

De ce nu mi-ai răspuns? îl întrebă ea. Te-am rugat de atâtea ori să-mi trimiți un ajutor! De ce nu m-ai ajutat să-i vindec?

D-zeu nu răspunse nici acum. O luă de mână și o plimbă pe cărările Raiului. Apoi o așeză pe un scaun, în dreapta Lui. Și abia atunci grăi, solemn:

Nu te-am ajutat să le vindeci trupul, dar te-am adus aici, lângă Mine, să mă ajuți, să le vindecăm, împreună, sufletul!

M: Mai trăiești ?

R: … Ce înseamnă "a trăi"?

M: a trăi == a programa

R: atunci, da!!

Câți ani ai? Imaginează-ți că ai 5. Nu trebuie să te trezești dis-de-dimineață. Nu trebuie să mergi la școală. Nu trebuie să stai noaptea să-ți termini temele. Nu trebuie să faci de mâncare și nu ai nici haine de spălat. Nu ești prin nimic legat de lume.

Ești liber. Imaginează-ți că ești liber. Uită de tot ce te-nconjoară și imaginează-ți că ești liber.

Ce faci cînd ai 5 ani și ești liber? Nu sunt multe posibilități… Te trezești de dimineață, mănânci ceva la repezeală și alergi spre locul de joacă. Acolo te așteaptă prietenii tăi. Te ceartă că ai întârzâiat. Nu-i asculți. Te arunci în iarbă și-i chemi. Ei abia asteaptă și vin peste tine. Vă rostogoliți! Râdeți! Sunteți fericiți!

Pe la amiază dai o fugă pe o stradă din apropiere unde o femeie îți întinde, prin gard, ceva de mâncare. Îi mulțumești și mănânci repede fără să mesteci. Nu ai timp de pierdut. Joaca e mai importantă!

Mai alergi puțin, apoi găsești un loc umbros unde te întinzi să te odihnești. Îți freci obrazul de un smoc de iarbă. E o zi frumoasă ca oricare alta. O iubești! Într-un final adormi.

După ceva vreme auzi o mașină oprindu-se în apropiere. Coboară câțiva oameni. Nu-i bagi în seamă. Ești obișnuit cu oamenii și mașinile. De obicei trec pe lângă tine și își văd de treburile lor. Nici tu nu ai treabă cu ei.

De data asta se opresc aproape. Ridici capul să vezi ce vor. Poate au văzut cum te jucai și vor și ei să se joace împreună cu tine și cu prietenii tăi.

Unul întinde o țeavă spre tine. Nu știi ce e cu ea. E un joc nou ăsta? Nu apuci să te ridici și auzi o bubuitură care sparge lumea din jur. Simți o durere năprasnică în șold. Te ridici ca un arc și fugi. Fugi. Ajungi la capătul străzii și te oprești. Ceva nu e în regulă. Durerea din picior se transformă într-o amețeală care-ți cuprinde încet tot corpul. Simți că nu mai ai putere. Simți că nu mai ai control. Picioarele ți se înmoaie iar casele din jur încep să danseze. Trebuie să te lași jos. Te rostogolești pe asfalt ca să scapi de mâncărime. Încerci să strigi dar nici gâtul nu te mai ajută. Scoți doar un grohăit ca al unui porc înjunghiat.

Ești o cârpă. Cineva vine spre tine, te prinde de picioare și te duce spre o dubiță. Te aruncă într-o cușcă de fier. Acolo mai sunt doi copii care plâng și strigă după mama lor.

Mașina pleacă. Începi să te trezești. Te uiți în jur. Ce cauți într-o dubă murdară de marfă?! Trebuie sa fie o greșeală. Încerci să rupi grilajul cu mâinile, cu dinții. Uffff … e tare de tot … nu reusești nici măcar să-l zgârii.

Singurul lucru pe care îl poți face e să strigi. La volan e un om care ascultă muzică dată la maxim. Se face că nu te aude. Ce are cu tine? De ce nu te-a lăsat să te joci în continuare ? Nu ai făcut rău la nimeni. Ești prea mic să știi sa faci rău …

Mașina iese din oraș. Oare unde vă duce? Îi întrebi pe ceilalți copii. Nici ei nu știu nimic. Se jucaseră de dimineață, chiuiseră și apoi au pățit la fel ca și tine.

Sunteți pe un drum neasfaltat de țară, tot mai departe de oraș. Vă zgâlțâie puternic.

Într-un final vă opriți. Cineva deschide ușa dubiței și ia cușca în care stați îngrămădiți. Deschide o poartă grea de fier și vă duce într-o încăpere fără lumină și urât mirositoare. Apoi pleacă și închide totul cu un lacăt cât un munte.

Te uiți în jur. Nu vezi prea bine. Auzi copii plângând. Mulți copii.

Zilele trec. Încet, foarte incet … N-ai mai mâncat de 2 zile. Din când în când ușa aceea de fier se deschide, intră cineva și iți aruncă în fugă niște coji de pâine mucegăită. După ceva vreme ești atât de înfometat încât nu mai contează că e stricată. Apă? Un copil strigă că el a băut ce era pe jos… Știi bine ca pe jos nu e apă!

Într-o zi ușa se deschide larg și intră mulți oameni. Oare ce vor? Și-au dat seama că a fost o greșeală și vă dă drumu?

Se apropie de cuști. Poartă mănuși groase. Au și niște bâte cu ei. Deschid o cușcă. Copiii de acolo sunt speriați și nu vor să iasă. Un om merge în spatele cuștii și o lovește cu piciorul. Copii fug afară. Nu apucă să facă câțiva pași și un alt om îi lovește cu bâta. Primul copil cade fără suflare. Al doilea e lovit în față și i se rupe maxilarul și nasul. Sângele-i țâșnește peste tot.

Ești îngrozit! Îngrozit!!! N-ai mai clipit deloc și nu reușești să înghiți nodul din gât.

Cuștile sunt golite una după alta. În mijlocul încăperii se ridică încetișor un morman roșu. Un copil încă se zbate ca o râmă tăiată în două. Un om îl apucă de picioarele din spate și îl lovește cu putere de perete. Se aude un sunet oase rupte. Copilul nu mai mișcă!

Se apropie de cușca ta. E clar! Tu urmezi! Ți s-au înmuiat picioarele și ți-e rău. Știi că n-ai nicio șansă… Vrei doar să se termine cât mai repede și să nu doară ... Nu te poți ține pe picioare, iar ei te trag din cușcă. Închizi ochii …

De ce lumea nu poate să fie un loc de joacă pentru toți ? De ce ? De c …

P.S. Poate asta nu ți s-a întâmplat ție personal … dar cu siguranță se întâmplă în fiecare zi cu sute sau mii de câini …

Departe, deasupra oceanului, în zările ce ochii nu le puteau cuprinde, se născu un nor sprinten şi vesel precum o căprioară. Ziua şi noaptea hoinărea de-a lungul şi de-a latul Pământului, fericindu-i pe oameni cu răcoarea ploilor sale.

Într-o zi, plimbându-se pe deasupra câmpului, văzu o lalea. Era atât de roșie şi frumoasă încât se îndrăgosti pe loc de ea!

Din clipa aceea norul veni zilnic să-şi vadă prietena. O stropea cu apă pură şi cristalină ce i se scurgea din inimă. Iar floarea, sub înconjurată de atâta dragoste, se făcea tot mai înaltă şi mai frumoasă.

Într-o zi norul, nemaiputând să trăiască departe de iubita lui, o ceru de nevastă. Laleaua spuse DA .... iar Dumnezeu binecuvântă iubirea lor.

Imediat după nuntă, norul se hotărî să-şi aducă soţia alături de el. Dorea să călătorească şi să se bucure împreună de splendorile lumii.

Îşi făcu pe ascuns un plan şi se pregăti să-l pună-n aplicare. Ştia cât de mult iubesc florile apa şi mai ştia că-n prezenţa ei creşteau mari și înalte. Și se gândi că floarea se va ridica sus de tot dacă o va stropi îndeajuns.

Începu chiar să viseze că-i va putea mângâia petalele cu puful aripilor lui...

Pe Pământ începu să plouă. La început doar stropi ... apoi tot mai des ... şi mai des ... şi mai des...

Spre dimineaţă, epuizat şi slab ca un fir de aţă, norul se opri. Aşteptă ca soţia lui să-şi ridice capul de sub ape și să se înalțe spre el. Dar nimic! Nicio petală nu se vedea de ape. Aşteptă o oră, apoi alta, și alta ...

Dumnezeu se plimba, în dimineaţa aceea, prin Grădina Raiului admirând florile ce nu oboseau desfătându-L.

Văzu, într-un colţ, laleaua, pe care nu demult o binecuvântase, şi se miră foarte tare. Cu o zi înainte, la nuntă, îi promisese acesteia o viaţă lungă şi plină de bucurii. Dar între timp murise, iar sufletu-i era acum în Grădina Lui! Ceva îngrozitor se întâmplase pe Pământ în noapte aceea! Dumnezeu se uită în jos şi văzu grădina florii acoperită de ape. De asemenea-l văzu şi pe norul subţire ce-şi aştepta-n zadar soţia să crească până la înălţimea lui.

Atunci El se supără atât de tare pe norul inconştient, încât îl blestemă s-alerge toată viaţa negru şi abătut, iar pe Lalea o aşeză la loc de cinste în geamul Casei Sale.

Am scris această caracterizare cu mulți ani în urmă. Este vorba despre un sat de munte pe nume Şomcuta Mare. Prima oară când am auzit denumirea nu am reținut-o corect. Aveam impresia că este Şomcuţa Mare (adică un diminutiv alături de un atribut care să scoată în evidență că deși e un sat foarte mic, e totuși mare).

Din curiozitate începusem să caut informații despre Şomcuta Mare. Dar n-am găsit… Întâlnisem câțiva oameni care pretindeau a fi de acolo, dar nici unul nu vrusese să-mi spună prea multe despre el. Erau scumpi la vorbă și la toate întrebările răspundeau scurt, cu da/nu, fără alte amănunte.

Am încercat să merg până acolo, să mă documentez la fața locului, dar indicatoare rutiere care să te îndrume, spre zona aceea, nu există …

Cu toate acestea m-am încăpățânat să scriu …

Am publicat o prima versiune pe Wikipedia, crezând că în acest fel aș putea să-l scot din anonimat. După câteva zile articolul a fost șters, nimeni nefiind convins că Şomcuta Mare există în realitate. Am mai căutat informații, am refăcut și completat articolul, în speranța că editorii Wikipedia îl vor accepta. Dar, a fost respins din nou! Probabil nici ei nu auziseră de Şomcuta Mare și prin urmare au evitat să publice despre ceva necunoscut.

Recent am găsit o variantă preliminară a articolul meu pe pagina celor mai mari perle de pe Wikipedia. Nu am înțeles de ce un articol subțire, care prezintă doar frânturi ale unei realități fantastice, este considerat o perlă. Șomcuta Mare poate fi considerată o perlă, un diamant, o bijuterie, dar la niciun caz un articol despre el nu s-ar putea ridica la același nivel!

Văzând că articolul a fost totuși preluat de alții, m-am gândit că poate mai există oameni care au auzit de Șomcuta Mare și pentru care descrierea mea este de folos.

Mai jos este articolul așa cum l-am lăsat la ultima verificare.

Eu personal n-am fost niciodată în Şomcuta Mare. Nici n-aș putea să-l localizez pe hartă. Dar, dacă cineva, trecând printr-o spărtură crăpată-ntr-un curcubeu, ajunge într-o zonă în care simte că nu-i mai lipsește nimic … atunci să știe c-a ajuns în Şomcuta Mare …

……………………………………………………………………………

Șomcuta Mare este amplasată acolo unde se întâlnesc povestea, poezia și cântecul. Oricine ajunge în acel loc nu mai dorește să plece.

Oamenii

Fiecare om din Șomcuta Mare este o poveste.

Copiii

Fiecare copil din Șomcuta Mare își alege singur ce vrea să devină în viață. Unii doresc să devină culori. Alții păsări. Alții îngeri. Unii doresc să ajungă în America pentru a ajuta și alți copii să viseze. Tuturor li se îndeplinește dorința.

Îndeletniciri

Oamenii din Șomcuta Mare scot aur din soare și diamante din stele. În timpul liber vorbesc cu privighetorile.

Hrană

La micul dejun savurează o poezie. La amiază se hrănesc cu muzică. Setea o potolesc c-o poveste. Înainte de culcare gustă un basm.

Copacii

Copacii au flori de argint alb și fructe de aur. Acestea nu se găsesc la piață pentru că nimeni nu și-ar putea permite să le cumpere. Singura șansă de a gusta din ele e să te împrietenești cu cineva din Șomcuta.

Flori

Florile înfloresc pentru oameni. Nimic nu se compară cu o floare dăruită de cineva din Șomcuta.

Fauna

In Șomcuta trăiesc doar pui de stele.

Datini și obiceiuri

Fiecare zi e o sărbătoare în Șomcuta Mare. În astfel de zile oamenii își dăruiesc unii altora fericire îmbrăcată în diverse forme: zâmbete, mânunchiuri de vise, stropi de rouă, raze de luceafăr, cântece de argint, fire de noroc, etc.

Mijloace de transport

Oamenii din Șomcuta Mare călătoresc cu gândul. Cei mai leneși se deplasează dintr-o parte în alta pe o rază de lumină.

În loc de final

Mă întreb dacă lumea ar fi fost posibilă fără Șomcuta Mare.

era demult … intr-o seara de iarna …

intr-o pestera, in jurul unui foc pe cale sa se stinga, statea ghemuit un baietel cu o suba de oi pe umeri

parintii nu erau cu el

plecasera de cateva zile sa gaseasca ceva de mancare si nu se intorsesera.

il lasasera pe el sa aiba grija de foc si de surioara lui mai mica.

ii lasasera si niste mancare … niste struguri uscati… cat sa le ajunga o zi pana se intorc ei cu alta hrana.

strugurii se terminase repede … si altceva nu gasisera.

sora lui statea intr-o coaja de copac infasurata intr-o blana de oaie.

plansese toata ziua de foame … dar acum se potolise.

nu mai zicea nimic.

baiatului ii era frica sa se uite inspre ea.

incerca sa isi imagineze ca nu e acolo …

focul era tot mai slab

aruncase in el cam tot ce gasise prin pestera

alte lemne nu mai avea si nici nu putea iesi afara pentru ca zapada viscolita acoperise gura pesterii.

nu mai avea nimic de facut

statea ghemuit cu simturile amortite

fara sa isi dea seama incepu sa se legene cu miscari de oligofren blana de oaie il zgaria usor pe umeri, pe brate si pe picioare

era asa de bine …

senzatia aceea il facea sa se simta viu

de pe tavanul pesterii apa picura incetisor … iar in cadere se auzea ca un clopotel ce vestea un inceput.

dintre buze i se desprinse un geamat. Apoi inca unul. Si inca unul …

primele erau de frig si foame

apoi uita de ele …

isi imagina ca reusise sa iasa din pestera si gasise o casa de pe hornul careia iesea fum …

inauntru se zareau niste oameni.

printr-o crapatura ii vedea cum stateau in pat la caldura … cu mesele incarcate de colacei unsi cu miere …

in geam erau niste flori albe gingase

sunetul din gatul lui incepea sa prinda contur

printre dinti se auzeau cateva cuvinte silabisite tremurat:

Scoala gazda din patut

Scoala gazda din patut

Scoala gazda …

Si imi da un colacut

Ca mamuca n-o facut

Sita deasa n-o avut

Pe cand sita-o capatat

Covata i s-o crapat

Cand covata o lipit

Cuptorul nu s-o urnit

era o miciuna tot ce gandea … stia si el asta. Mamuca lui nu facuse colaci pentru ca nu se mai intorsese acasa…

dar, in momentul acela era prea slabit iar minciuna il incalzea mult mai tare decat adevarul.

florile acelea din geam il fascinau.

nu-si putea rupe ochii de la ele.

ar fi vrut sa spuna ceva frumos despre ele.

un cuvant mai puternic decat esenta care le tinea in viata

nu mai putu sa zica decat:

Florile, florile dalbe

Florile, florile dalbe

Florile, florile dalbe

Florile, florile, florile ….

……….

aceasta a fost prima colinda …

parintii nu s-au mai intors cu mancare …

iar focul a mai palpait pentru cateva clipe …

P.S.

nu stiu cine a mai fost in pestera si cum de a auzit cantecul abia soptit … pentru ca altfel nu-mi explic cum de-a ajuns pana-n zilele noastre …

E atât de întuneric în jur. Abia aștept să mă nasc!

M-am săturat să stau în casă. Abia aștept să ies în curte să mă joc!

Am învățat mai bine ca toți. Abia aștept să iau nota zece!

Sunt obosit și mă dor ochii de la citit. Abia aștept să vină vacanța!

Am văzut 2 mâini frumoase. Abia aștept să le țin în ale mele!

M-am înscris la școala de șoferi. Abia aștept să-mi iau carnetul!

M-am angajat. Abia aștept să-ncep lucrul!

Scrie atât de frumos! Abia aștept să citesc ce-a mai scris!

E atât de frumoasă. Sunt atât de îndrăgostit. Abia aștept să mă căsătoresc!

Am luat un credit. Abia aștept să ne mutăm în garsoniera nouă!

Sunt la maternitate. Abia aștept să-mi văd copilul!

Lucrez până seara târziu. Abia aștept să merg în concediu!

Am muncit mult pentru firma asta. Abia aștept să promovez!

N-o mai suport pe nevastă-mea. Abia aștept să plec în delegație cu noua colegă!

Am îmbătrânit. Abia aștept să ies la pensie!

Sunt bunic. Abia aștept să mă joc cu nepoții!

Nu mă simt bine deloc. Abia aștept să vină salvarea!

Sunt plin de durere. Nu mai pot! Abia aștept să mor!

Câinii bătrâni sunt abandonați pe câmp, departe de casă. Îi vedem prin gări, fără dinți, cu ochii aproape orbi, surzi la sunetul trenurilor, rupând cu disperare orice pungă ce miroase a mâncare.

Mașinile ruginite sunt duse la depozitul de fiare vechi. Oameni care nu au călătorit niciodată cu ele le smulg scaunele, le sparg geamurile, le taie roțile și apoi le rup sub lovituri grele de baros.

Copacii bătrâni sunt tăiați din rădăcină. Lemnul lor, aproape putrezit, nu mai este bun nici pentru hârtie nici pentru mobilă. De obicei sunt lăsați să se topească la marginea drumului acoperiți de frunze ce până nu demult vorbeau soarelui și făceau cu mâna lunii.

Hainele vechi sunt aruncate în lada de gunoi și apoi putrezesc sub ploi și mormane de resturi. Altele, mai norocoase, sunt tăiate și transformate în cârpe de șters picioarele. Cele unicat - care într-o zi întorceau privirile pe stradă - sunt uitate într-un dulap și apoi mâncate de molii.

Vacile bătrâne - care dăduseră lapte cât pentru șapte vieți - sunt trase cu lanțuri grele în mașini ruginite care apoi le duc în mare viteză la abatoarele din afara orașelor. Oameni care nu le-au mângâiat niciodată le lovesc cu un ciocan mare în creștet. Apoi alte mașini aduc carnea înapoi în oraș și alți oameni le mănâncă râzând.

Casele vechi sunt părăsite. Ploile pătrund prin acoperiș, șobolanii le invadează podelele, iar copiii le sparg geamurile și le scrijelesc pereții. Cu timpul zidurile se dărâmă, iar apoi un buldozer aruncă mormanul de cărămizi topite și lemn putrezit, undeva departe la malul unui râu să nu le mai vadă nimeni.

Cu oamenii bătrâni ce se întâmplă?

A fost odată ca niciodată ... că de n-ar fi fost, nici eu n-aș fi cumpărat domeniul astă să o găzduiesc ...

A fost odată o poveste căreia nu i-a plăcut să rămână singură, și m-a rugat să mai scriu încă câteva care să-i stea alături.

Și am tot scris, ... și am tot rescris ... până am ajuns aici: o cărticică de 56 pagini ce contine 6 povești: Dragoste furată, Cine mai crede în om, Liniște regală, Anul nou, Moș Crăciun și De ce murim.

De fapt am scris mult mai mult, dar până la urmă le-am ales doar pe acestea. E foarte ușor de scris povești, dar e foarte greu de scris una care în final să spună ceva. Sunt o groază de povești cu zmei, balauri, zâne și prințese. Copil fiind, eram atât de încântat de ele că le știam pe dinafară. Acum însă, nu-mi mai amintesc nici cum încep, nici cum se termină și nici ce conțin. Vag îmi aduc aminte de niște scene în care un cal se bate cu un zmeu, în timp ce Făt-Frumos mănâncă jăratic ca să placă unei tipe blonde ce se plictisea într-un castel. Le-am uitat! În schimb, n-am uitat o poveste simplă care mă stoarce de lacrimi de fiecare dată când o citesc: Fetița cu chibrituri. Întotdeauna mi-am dorit ca eu s-o fi scris !

Vă avertizez de pe acum: poveștile sunt triste ... unele chiar foarte triste ... Nu are rost să vă mint ... așa e viața ... se termină prin moarte ... nu este niciun motiv să sărim în sus de bucurie cât trâim.

Am scris în majoritatea cazurilor despre oameni necăjiți pentru că doar acolo, în lumea lor, se întâmplă minunile. Cu un bogătaș poți vorbi despre vacanțe exotice, mașini scumpe și home cinema, pe când cu un om sărac poți vorbi despre suflet.

Dacă o să plângeți - o să fiu tare fericit ... înseamnă că mi-am îndeplinit misiunea și am ajuns la inima voastră !

Oricum, vă rog să nu exagerați ! Poveștile rămân povești, adică pură ficțiune fără nicio legătură cu lumea reală. Se poate să existe pe undeva un copil care îl tot așteaptă pe Moș Crăciun, dar eu n-am întâlnit așa ceva. Iar dacă voi ați întâlnit, puteți foarte simplu să schimbați istoria, cumpărându-i ceva de 10 lei și spunând că e de la Moș Crăciun. Un copil amărât vă va crede întotdeauna.

Se poate, de asemenea să existe și animale bolnave, rănite, înfometate etc. Nu-i nimic! Cu 2-4 lei puteți să cumpărați o bucată de parizer și le-ati hrănit ! Sau, cu 2 bucăți de pâine înmuiate în ciorbă ați rezolvat problema! Sau, le puteți duce la un medic veterinar ... Și cu asta ați schimbat din nou istoria! Așa n-o să mai fie astfel de suferințe pe Pământ, iar eu n-o să mai am despre ce scrie!

O carte de povești nu este completă dacă nu este și ilustrată. Am avut noroc și am întâlnit-o pe Olimpia Lazăr care mi-a facut 25 desene superbe, unul mai frumos ca celălalt.

Poate veți încerca să răstălmăciți sensul poveștilor, dar am să vă ajut eu sa nu pierdeți vremea și să n-o luați razna cu interpretările.

Deci:

Dragoste furata este despre dragostea cum ar trebui sa fie ea (vezi un fragment pe coperta 4), dar care nu-si gaseste implinirea totala niciodata. Am scris-o in 1998, eram in sesiune si am visat doi copaci care se aplecau peste oameni si le furau din lucruri. Povestea este despre acesti copaci care fura singurul lucru de pret pe care il au doi oameni saraci: dragostea. Copacii infloresc sub puterea iubirii, dar oamenii sunt terminati pentru totdeauna. Viata e un joc: ai ceva, ti se pare ca e al tau pentru totdeauna, esti fericit, si apoi vine altcineva care iti fura fericirea si si-o cladeste pe a lui, in timp ce tu esti distrus ... Cateva persoane au citit povestea si m-au intrebat: "si?", "cum se termina ?" ... Povestea nu se poate termina altfel decat asa cum e acum. Dragostea adevarata si frumoasa isi gaseste rar implinire pe lumea aceasta. Intotdeauna intervine ceva care sa o strice. De aceea varianta propusa de divinitate cu o a doua sansa intr-o noua viata mi se pare singura solutie viabila. A doua oara in aceeasi viata nu mai are nici un farmec.

Cine mai crede in om este despre milioanele de oameni amarati, pe care nimeni nu-i baga in seama si nimeni nu-i crede oricat adevar ar grai. In final o sa vedeti ca totusi este cineva care mai crede in om. Scena din final se aseamana cu ceva din Biblie, dar acest lucru e pur intamplator ... n-am urmarit asa ceva. Titlul cartii a fost initial dat de aceasta poveste, dar apoi am renuntat pentru ca era prea religios si i-ar fi indepartat pe unii potentiali cititori care evita astfel de subiecte. Puteti sa cititi aceste povesti pentru ca nu sunt nici de inspiratie religioasa si nici destinate unui astfel de public. Am facut referire in cateva locuri la Dumnezeu, pentru ca unele povesti vorbesc despre amarati, iar El este singura speranta pentru ei. Acesti oameni nu au masini scumpe, nu mananca icre negre, nu stau in vile cu etaj, nu se scalda in piscine, nu au vazut televizoare decat in vitrinele magazinelor ... dar isi indulcesc viata visand la Ziua de Apoi in care au asigurat un loc in Rai. Pentru ei, Dumnezeu este substitutul luxului pe care il vad la ceilalti. Parerea mea este ca Biblia este cea mai importanta sursa de esente pe care o avem. Ca scriitor [inclusiv de povesti] e imposibil sa nu tii cont de ea.

Liniste regala este a doua poveste scrisa de mine. Nu stiam daca Dragoste furata a fost scrisa din intamplare, si nu stiam daca mai pot scrie alta. Am pornit logic, am analizat idei, fapte, lucruri ... si a rezultat o poveste cu final neasteptat. In contextul actual al incalzirii globale, o lupta pentru resurse (in cazul de fata o umbra racoroasa) este intotdeauna plauzibila.

Anul nou - am un motan superb, si de fiecare data cand pleaca de acasa mi se face frica ca are sa pateasca intocmai ca in poveste. Este de asemenea un protest la adresa sarbatoririi animalice a noptii de Revelion. Vedeti vreun motiv de a va bucura si de a deschide o sampanie atunci cand v-ati mai apropiat cu un an de groapa ? Eu nu vad ... si de aceea Revelionul mi-l petrec dormind sau scriind povesti triste.

Moș Crăciun - e o poveste grea ... n-o cititi daca stati rau cu inima. E vorba de un copil sarman care traieste dintr-un vis: spera ca intr-o zi sa primeasca si el un brad si o jucarie de la Moș Crăciun. Dar "mosul" e prea sarac si n-are de unde sa-i aduca ceva si lui. Nici macar o papusa din carpe innodate. Mai multi prieteni m-au rugat sa schimb finalul si imaginea de acolo ... dar am fost rau si n-am schimbat nimic >:) 

De ce murim - m-am jucat cu simbolurile creatiei omului. Pamantul n-a fost creat direct asa cum e acum. Dumnezeu l-a tot modificat ca sa il multumeasca pe omul ce traia acolo. L-a schimbat atat de mult ca intr-un final a trebuit sa-l schimbe si pe om ca o luase razna si uitase de unde a plecat.

Imaginea de pe coperta simbolizează intrarea în Rai. Desenul aceasta ar fi trebuit să fie ultimul din De ce murim, dar am decis, în final, să apară pe copertă.

Toate celelalte ilustratiile din carte sunt alb-negru. Le-am facut asa ca sa scot in evidenta starea de tristete din povesti. Le-as fi putut colora, dar nu cred ca tristetea veritabila se imbraca in portocaliu.

O sa cititi / vedeti mai multe in editia tiparita a cartii de povesti. Aici, pe internet, am pus doar povestea Moș Crăciun impreuna cu 2 desene.

Dacă credeți că puteti spune ceva frumos despre aceste povesti, sau daca doriti sa ma incurajati in a mai scrie si alte povesti, imi puteti trimite un email la mihai.oltean@gmail.com.

La marginea satului traiau, într-o cocioaba de chirpici, un barbat si o femeie. Erau atât de saraci ca nici farfurii din care sa manânce nu aveau. Se hraneau cu ce primeau de la alti oameni milostivi din sat.

Genunchii li se tocisera, iar degetele li se chircisera de-atâtea rugaciuni, dar Dumnezeu parca-si astupase urechile. Nici un banut nu le arunca pe drumurile ce le bateau zilnic în cautarea unui strop de viata. Seara se întorceau atât de amarâti de parca cineva le-ar fi macinat sufletul între doua pietre de moara.

Nu trecu mult si soarta îi îmbogati cu o noua povara: femeia nascu un copil.

Vrând-nevrând, crescu si el din mila satului. De mic se obisnuise cu greul. Rabda de foame zile întregi fara sa plânga. Chiar daca ar fi plâns, tot nu s-ar fi gasit ceva de mâncare. Iar plânsul l-ar fi înfometat si mai rau.

Ziua rascolea prin gunoaiele satului. Uneori gasea hrana atât de stricata încât nici câinii vagabonzi nu s-ar fi apropiat de ea. El, în schimb, o înfuleca bucuros. Apoi încerca din rasputeri sa-si înlature greata; vomitând, si-ar fi golit stomacul si asta ar fi însemnat foame din nou.

Seara se plimba pe ulitele satului batând si cersind la portile oamenilor. De multe ori acestia aruncau cu câte ceva dupa el. Copilul - plin de speranta - nadajduia sa fie o bucata de pâine uscata. Dar nu erau decât pietre tari si ascutite aruncate cu rautate si ura.

Avea multi prieteni: câinii vagabonzi cu care împartea pâinea mucegaita, vrabiile care îsi facusera cuib chiar deasupra coltului în care dormea el, ciorile cu care scormonea muntii de gunoi.

Dar asta nu era de-ajuns. Simtea ca trebuie sa existe ceva mai mult. Ceva mai fin decât nasul umed al unui câine, mai dulce decât un ciripit de vrabiute, mai puternic decât un croncanit de cioara. Ceva pe care doar alti copii de vârsta lui i-l puteau oferi.

Deseori îi privea cum se adunau în poiana spunându-si taine ce i se pareau sfinte. Ar fi dat toate cojile alea de pâine tari si gustoase doar sa afle ce-si vorbeau. Le-ar fi ascultat povestile cu urechi de pisica. I-ar fi tinut de mâini precum pietrele pretioase. Si ce s-ar mai fi jucat ! Ar fi sarit cu ei sa rupa salele pamântului. Ar fi chiuit sa sparga timpanele vailor. S-ar fi învârtit sa ameteasca stelele.

Dar nu. Copiii nu vroiau asta. îsi aveau ei întelesurile lor de oameni superiori ce-si primeau micul dejun la pat, ce erau îmbracati de parinti sau bunici, si aveau rezervate câte doua ore de somn în fiecare dupa-amiaza.

Copilului cel sarman nu aveau ce sa îi spuna. îl priveau cu coada ochiului, îsi dadeau coate si apoi izbucneau în râs fara ca cineva sa fi spus vreo gluma.

De multe ori se ascundeau pândindu-l din umbra casei. El stia ca sunt acolo si se umplea de tristete. Trecea, se prefacea ca nu-i vazuse si se îndrepta spre locul sau preferat: muntele de gunoaie. Acolo tot timpul se gasea cineva sa-i sara în brate si sa-l linga pe fata.

Cu un singur lucru nu era împacat: auzise si el povestea Mosului care-n fiecare seara de Crăciun cobora din vazduh într-o sanie argintie plina cu daruri ce-ti luau ochii. Mosul intra din casa în casa si împartea munti de jucarii si dulciuri copiilor cuminti.

Si el era un copil cuminte si bun. Fiecare bot de mamaliga mucegaita îl împartea cu câinii strazii. Puilor de vrabie le aducea apa în causul palmei. Nu le cerea nimic parintilor, sa nu-i necajeasca si mai tare. Era cuminte ca un firicel de praf.

Si, de aceea, în fiecare seara de Crăciun – tremurând – îl astepta pe Moș. Se uita pe geam si vedea casele din sat ce se colorau, una câte una, cu salbe sclipitoare.

- Dupa aceea Mosul va veni la mine! Sau dupa aceea! Sau dupa aceea!..., îsi spunea copilul. Dar se însela ... De fiecare data ...

într-un târziu, rupt de somn si deseori slabit de foame, adormea. Era noaptea celor mai frumoase vise. Se facea ca troiene de jucarii asteptau sa intre în casuta lor. Nici nu stia cu care sa se joace prima data. în vis, ciocolata i se naclaise pâna la urechi. Iar bradul parea smuls din soare.

Dimineata, cauta înfrigurat bradul si jucariile pe care le visase. Degeaba însa: mosul nu-i lasase nici macar un petec înnodat.

Era atât de necajit încât îsi ascundea capul sub perna si plângea cu lacrimi mari ce nu se mai sfârseau.

Mama încerca sa-l linisteasca spunându-i de fiecare data aceeasi poveste: casuta lor se afla departe, la marginea satului, si Mosul prea-ncarcat de daruri nu mai apucase sa ajunga si la ei. Zorii de ziua îl prinsesera în drum spre ei, dar razele soarelui erau un semnal pentru sania fermecata care trebuia sa se intoarca de-ndata spre palatul din tara gheturilor fara ca Mosul sa o mai poata opri din drum.

Dar tot mama îi promitea ca iarna urmatoare Mosul, ajutat de mai multi spiridusi, se va grabi îndeajuns de mult încât bradul mult visat sa lumineze si casuta lor.

în aceasta promisiune copilul îsi punea toate sperantele. Visele lui de peste an se hraneau din aceste vorbe ale mamei. Nimic din lume nu l-ar fi facut sa creada altfel.

Anii se furisau încetisor unul câte unul. Dar Mosul nu se grabea niciodata destul pentru a ajunge si în locul unde era cel mai asteptat: în coliba de la marginea satului. Lacrimi tot mai mari curgeau pe obrajii îngalbeniti de asteptare, iar crapaturile peretilor se saturasera sa tot auda povestea Mosului celui lenes.

într-o toamna, copilul se îmbolnavi. Foamea, mâncarea stricata, mizeria, îl doborâra la pat.

Zacu multa vreme în inconstienta cu febra mare. Parintii vegheau pe rând la capatâi, hranindu-l cu ce aveau mai bun: niste coji de pâine pe care le pastrasera, ascunse dupa soba, pentru zile grele de iarna.

Se apropia Crăciunul. Copilul, în clipele de luciditate, îsi amintea de promisiunea mamei: anul acesta Mosul se va grabi sa ajunga si la el.

Zilele, pline de chin, se spargeau una câte una. Gramajoara de coji de pâine se facea tot mai mica. Copilul însa, era tot mai bolnav. Noaptea ochii îi puroiau, iar pleoapele i se lipeau ca o cicatrice.

Veni si seara de Crăciun. Cerul era senin, iar stelele clipeau norocosilor.

Speranta mai sufla putina viata în sufletul bolnavului. încerca sa se ridice din pat, dar nu reusi.

Parintii, rupti de oboseala, dormeau într-un colt al camerei. Stateau strâns îmbratisati ca doi oameni carora le era teama ca nenorocirile sa nu-i loveasca despartiti.

Copilul, în schimb, era treaz. Astepta. La fel cum asteptase în fiecare an. Astepta un brad acoperit cu pui de stele, un ursulet de plus, o cutie mare de bomboane si prajituri sa nu mai încapa în bojdeuca lor.

Undeva, dupa miezul noptii, usa scârtâi încet.

- E Moș Crăciun ! îsi zise. Si ochii i se umplura cu lacrimi de bucurie. Era cel mai fericit copil din lume.

Vazu o umbra mare apropiindu-se.

- îmi aduce darurile la pat ! se bucura din nou copilul.

Umbra își deschise haina lunga si scoase de sub ea o coasa neagra cu lama ascutita ca o scânteie. O apuca strâns, cu ambele mâini, si lovi cu sete în inima copilului...